Folosește-ți puterea interioară

Părinți toxici – cum ne putem elibera?

 

 

 

                                                                                                                                Dr. Ursula Sandner

​

         Cei mai mulți dintre părinți se străduiesc să-și crească copiii într-o manieră pozitivă, iubindu-i și oferindu-le ceea ce au nevoie și, cu toate acestea, uneori dau greș. Nu este nimic neobișnuit în asta. Nu suntem perfecți, greșim și învățăm din greșelile noastre pentru a nu le mai repeta. Dar sunt și părinți care se comportă în mod constant într-o manieră dăunătoare cu copiii lor și, atunci, nu mai putem vorbi despre greșeli ocazionale, ci despre toxicitate. Orice comportament care produce o rană emoțională sau influențează în sens negativ felul în care cineva se percepe pe sine, este un comportament toxic. Așadar, un astfel de părinte își traumatizează, îşi abuzează și îşi denigrează copilul și, cel mai probabil, continuă să facă același lucru chiar și după ce acesta a crescut.

În plus, un părinte toxic …

- Este în permanență critic – există o diferență între a critica comportamentul cuiva, oferind astfel un feedback constructiv înspre binele lui și a critica în permanență pe cineva, indiferent ce-ar face. În acest caz, copilul ajunge să se îndoiască de sine, să-și piardă încrederea și curajul și devine extrem de critic cu sine.  

- Face tot posibilul să-i acorzi cât mai multă atenție – deși poate pune acest lucru pe seama faptului că-și dorește o relație apropiată cu tine. În mod obișnuit, părinții ar trebui să le ofere copiilor suficient spațiu să crească și să se dezvolte fără a le cere să interacționeze în permanență cu ei, pentru a le satisface, astfel, propriile nevoi. Chiar și la vârsta adultă întâlnim acei părinți care le pretind copiilor să renunțe la activitățile sau planurile lor pentru a-i avea cât mai aproape, cât mai mult timp.

- Nu-ți permite să-ți exprimi emoțiile negative –un părinte care nu este responsiv față de nevoile

emoționale ale copilului și, mai mult decât atât, îl sancționează pe acesta, sub o formă sau alta,

atunci când plânge sau își exprimă furia, își va învăța copilul că este greșit să-ți exprimi emoțiile

și că, dacă ți le exprimi, oricum nu vei rezolva nimic, ci, dimpotrivă, te vei confrunta cu o reacție negativă din partea celor din jur. Copilul, ajuns adult, va fi poate la fel de temător în a se exprima pe sine și a fi autentic.

- Încearcă să te controleze, inducându-ți sentimente de vinovăție sau prin intermediul banilor – pentru a le face pe plac și a te supune, deseori apelează la manipulare și la șantaj emoțional. Îți vor spune câte au făcut pentru tine și cât de nerecunoscător ești tu, îți vor face cadouri sau te vor ajuta cu bani pentru ca tu să te simți dator față de ei și să le răspunzi prompt solicitărilor și pretențiilor.

- Plasează responsabilitatea fericirii lui în mâinile tale – continuând ideea expusă mai sus, unii părinți le reproșează copiilor sacrificiile făcute, faptul că au renunțat la visurile lor pentru a-i crește, făcându-i să se simtă vinovați pentru nefericirea lor și presându-i cu aștepări nerealiste. Însă, niciun copil nu ar trebui să fie responsabil pentru fericirea părinților săi și niciun părinte nu ar trebui să le ceară ori să le impună copiilor să renunțe la ceea ce îi face fericiți pentru a echilibra balanța și a-și plăti “datoria”.

- Face tot posibilul să nu te desprinzi de el și se comportă cu tine ca și cum ai fi în continuare un copil – este firesc să ne dorim să devenim din ce în ce mai autonomi și independenți și nu este în regulă ca părinții noștri să ne submineze capacitatea de a lua singuri decizii în privința vieții noastre și să ne determine să renunțăm la ele doar pentru că nu sunt de acord. Prin acest lucru încearcă să manifeste asupra noastră același grad de control pe care îl manifestau atunci când eram copii.

- Îți încalcă limitele și granițele personale – fiecare persoană este necesar să învețe să-și traseze anumite limite cu cei din jur. Un părinte toxic consideră că i se cuvine să se amestece în viața ta, chiar dacă tu acum nu mai ești un copil. Consideră că este îndreptățit să te sune la orice oră din zi sau din noapte, să-ți spună orice îi trece prin minte și să-ți ceară să vorbești despre anumite lucruri personale, chiar dacă tu nu dorești asta, să-ți spună ce să faci și cum să-ți trăiești viața, cu cine să te însoțești la drum și ce prieteni să ai. Iar, dacă te împotrivești, va reacționa cu furie ori se va supăra pentru a te face să te simți vinovat.

- Nu își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, ci are atitudini și comportamente pasiv-agresive. Un astfel de exemplu este atunci când părintele alege să nu mai vorbească cu tine zile sau săptămâni întregi pentru a te face să te simți vinovat și să cedezi.

- Nu-și dă seama de rolul pe care-l are și încearcă să te transforme pe tine în Părinte – asta e ca și cum rolurile se inversează, iar tu devii părintele mamei sau tatălui tău, aceștia din urmă fiind, de fapt, din punct de vedere psihologic niște copii imaturi emoțional. În acest caz, părinții se așteaptă ca tu să le rezolvi problemele, să ai grijă de ei, să-i susții, să te sacrifici pentru ei. Nu mă refer acum la situațiile în care părintele este bolnav și nu se poate îngriji singur ori atunci când se confruntă cu anumite dificultăți în viață și are nevoie de ajutor, ci mă refer la acele tipare de relaționare părinte-copil când, deși părintele ar putea să aibă grijă de el de unul singur, preferă să nu-și asume responsabilitatea asupra vieții sale și îl împovărează pe copil cu fel de fel de cereri și pretenții.

De unde au învățat părinții noștri să se comporte astfel?

Cel mai probabil, de la părinții lor. În acest caz, poate fi destul de greu să conștientizeze impactul pe care-l au asupra propriilor copii, să înțeleagă cât de greșit se comportă,  cu atât mai mult cu cât nu conștientizează modelele pe care le-au preluat de la părinții lor, mai ales dacă au fost condiționați să nu chestioneze aceste lucruri, să treacă cu vederea defectele lor și să nu-i critice pentru că “așa ceva nu se face”. Poate fi greu să-ți vezi părinții așa cum sunt și să recunoști că te-au rănit, însă tu ești cel care poate întrerupe transmiterea acestui tipar transgenerațional. Conștientizează ce ai preluat de la ei. Te regăsești în situații în care te comporți exact ca ei, fie cu propriii copii, fie cu alte persoane apropiate, chiar dacă acest lucru, în fond, nu-ți face bine nici ție, nici lor?

Ce poți face pentru a schimba aceste tipare?

Copiii care au fost abuzați, neglijați, maltratați, respinși, umiliți, criticați își vor forma în timp o părere negativă despre sine și, într-un fel sau altul, aproape toți se vor simți inadecvat, lipsiți de valoare, nedemni de a fi iubiți. De cele mai multe, ori acești copii se consideră vinovați pentru felul în care părinții lor s-au comportat cu ei, ca și cum ar fi mai ușor de acceptat că ei sunt “răi” decât faptul că părintele, care ar trebui să fie protectorul, este o persoană rea în care nu poți avea încredere. Ajunși adulți, vor purta cu ei sentimentele de vinovăție și rușine, ceea ce îi va împiedica să-și formeze o părere pozitivă despre sine, iar acest lucru se va răsfrânge în toate aspectele vieții. Poate vor accepta în viața lor relații abuzive și distructive, se vor teme să se apropie prea mult de cineva din teama de a nu fi răniți sau abandonați, își vor diminua succesele neconsiderând că le merită, le va fi teamă să se deschidă în fața altora ca nu cumva să le fie observate slăbiciunile și defectele, poate se vor aștepta la ce este mai rău, atât din partea celorlalți dar și a vieții, în general, și le va fi greu să-și dea seama cine sunt, ce simt și ce-și doresc.

În relația cu părinții lor, se vor simți responsabili de ce simt aceștia și vor considera că este de datoria lor să-i mulțumească, să-i facă fericiți și cele mai multe decizii le vor lua în funcție de aprobarea sau dezaprobarea lor, evitând să li se împotrivească. Vor simți, de asemenea, că orice ar face nu este suficient și vor încerca să le facă pe plac, în speranța că vor primi, astfel, afecțiunea şi aprobarea care le-a lipsit și în speranța că într-o zi aceștia se vor schimba în bine.

Cum poți schimba situația? Schimbând felul în care te raportezi la ei și la tine însuți. Cel mai probabil, dacă părinții tăi nu și-au schimbat atitudinea și comportamentul față de tine până acum, nici de acum încolo nu o vor face. Cu cât ai mai puține așteptări de la ei, cu atât vei suferi mai puțin. Ce parte din tine caută să primească acceptarea, iubirea, validarea și aprobarea părinților? Copilul interior care încă suferă. Poate că ei n-au fost capabili să-ți ofere afecțiunea și respectul pe care îl meriți, însă, cu siguranță, tu ești cel care poate face asta pentru tine acum. Comportându-te în continuare după aceleași tipare, nu vei face altceva decât să întreții disfuncționalitatea relațională și jocurile psihologice inconștiente. Poate că duci o luptă, încercând să-i schimbi, în speranța că te vor accepta așa cum ești, însă această luptă este inutilă și te secătuiește de putere. Soluția este să ieși din joc, să nu mai întreții aceleași tipare distructive. Să nu mai încerci să-i schimbi, să nu mai faci tot posibilul să le faci pe plac în speranța că vor fi mai buni cu tine, să acționezi conștient în loc de a reacționa emoțional față de ei, să renunți la iluziile pe care ți le-ai creat în ceea ce-i privește.

Observă-i așa cum sunt – acțiunile lor vorbesc despre propriile goluri sau lipsuri interioare, nu despre ale tale. Este de datoria ta să te delimitezi și să nu mai permiți nimănui să încalce acele limite, să te devalorizeze ori să-ți controleze viața. Tu ești singura persoană pe care se poate baza copilul tău interior. Observă-l, recunoaște-i suferința și ajută-l să se vindece. Oferă-i ceea ce simți că i-a lipsit, acceptă-l și protejează-l. Tu nu ești responsabil de felul în care s-au comportat părinții tăi cu tine atunci când erai un copil neajutorat, însă ești responsabil de felul în care o să trăiești de-acum încolo și de ceea ce poți face pentru a te vindeca și a nu mai permite altora să-ți încalce limitele.  

Atunci când îți  redefinești relația cu părinții, când preiei controlul asupra vieții tale, când îți dai voie să vezi realitatea așa cum e și să schimbi acele lucruri care îți dăunează, vei începe să te simți din ce în ce mai liber, mai încrezător și mai puternic.